Nr. 36 din 27 iunie 2016
GALERIA FOTO A "CURIERULUI ARMATEI"

Publicaţie bilunară editată de comandamentul Brigăzii 1 Mecanizate "Argedava"

Mărturii ale trecutului

Unirea Basarabiei cu Țara mamă, România, la 27 martie/9 aprilie 1918

Prof. dr. Costin SCURTU

rimul Război Mondial a ridicat în fața poporului român probleme de mare însemnătate pentru soarta națiunii. Tocmai de aceea, lupta pentru unitate națională a intrat în faza finală, angrenând toate forțele sociale și politice, atât din vechea Românie, cât și din provinciile românești subjugate, imprimând războiului purtat de România un profund caracter național. Manifestațiile și demonstrațiile populare în sprijinul înfăptuirii dezideratului unității național-statale, organizate în tot cursul războiului, zecile de mii de voluntari de peste hotare, înrolați în lupta pentru cauza întregirii țării, sunt numai câteva fapte care dădeau glas voinței de unitate statală a întregii națiuni române.

Încrederea în apropierea ceasului izbăvitor era atât de mare, încât nici dramaticele evenimente din toamna anului 1916 și din primăvara anului 1917, când două treimi din teritoriul României au fost cotropite de armatele Puterilor Centrale, nu au putut stăvili dorința și voința neclintită de unire a tuturor românilor. Teritoriul României rămas necotropit a devenit simbolul salvării națiunii române, al năzuințelor de făurire a României unite. Prin efortul susținut al maselor largi, armata română a devenit un puternic scut de apărare a gliei străbune, atingând momentele de culme ale eroismului popular la Mărăști, Mărășești și Oituz.
În octombrie 1917 a fost deschis la Chișinău, Congresul soldaților moldoveni. Timp de mai multe zile, au fost dezbătute aici o serie de probleme cu caracter politic și socio-economic de mare importanță și s-a hotărât „autonomia teritorială și politică a Basarabiei”, în cadrul Republicii Federative Ruse și „formarea, în cel mai scurt timp, a Sfatului Țării pentru ocârmuirea Basarabiei”. Sfatul Țării a fost conceput ca o instituție reprezentativă, formată din deputați aleși de comitetele orășenești, congresul țăranilor, comisiunile județene, cele comunale și profesionale. Atribuțiile sale erau de a coordona activitatea administrativ-politică și de a redacta proiectul de proclamare a autonomiei Basarabiei.
În această vreme Imperiul rus se afla în plină descompunere. Era vremea revoluției ruse. Popoarele din Imperiu își revendicau drepturile naționale, la fel cum mai făcuseră în anul 1905. Noul regim își crea un drum prin haos, pe care, de fapt, el l-a creat și pe care îl adâncea mereu. Guvernul rus manifesta tendințe radicale, centraliste și de rusificare față de problema națională.
Proclamarea neatârnării este o cerință politică a vremii. Consiliul Directorilor din Basarabia, organul executiv al Sfatului Țării, neputând face față haosului creat de revoluționarii bolșevici din Basarabia, hotărăște să facă apel la forțe din afară. În consecință, se solicită Guvernului român să trimită trupe pentru a menține liniștea și a asigura securitatea Basarabiei. Armata română a intrat în Chișinău, sub comanda generalului Broșteanu, la 13 ianuarie 1918. Guvernul sovietic, nemulțumit, a rupt relațiile cu România.
În aceste condiții, luând și exemplul Ucrainei, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, la Chișinău, Sfatul Țării a dat o Declarație prin care proclama Basarabia „Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată”, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta pe viitor.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, dând glas opiniei maselor populare, a adoptat, cu o majoritate covârșitoare de voturi, hotărârea Unirii Republicii Moldovenești cu România. „Republica Democratică moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria – se arăta în declarația oficială de unire -, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”. Hotărârea de Unire, discutată în Sfatul Țării, a fost adoptată, cu 86 de voturi pentru, 3 voturi contra și 36 de abțineri (13 deputați au lipsit) în numele a 1.810.000 din cei 2.725.000 de locuitori ai Basarabiei în 1918, ceea ce însemna 66,42% din totalul lor.
Actul de unire a fost primit în numele Guvernului, în aceeași zi, la Chișinău, prin premierul Alexandru Marghiloman. În întreaga Românie au avut loc uriașe adunări, în cadrul cărora muncitori, țărani, intelectuali, militari, profesori, studenți, tineri din cele mai diverse stări sociale, orientări politice au salutat, prin moțiuni, telegrame, Unirea Basarabiei cu România.
Un martor la acele improtante evenimete din viața românilor, Ioan Buzdugan, spunea la 27 martie/9 aprilie 1918, în Sfatul Țării, că: „Noi trebuie să arătăm lumii întregii că vrem să fim uniți nu numai cu mama noastră România, ci și cu frații noștri din Transilvania și Bucovina”. La fel a vorbit și Ion Inculeț la banchetul oferit de premierul Alexandru Marghiloman: „Noi azi am făcut unirea. Credem că va veni un timp când vom face o unire și mai mare ca cea de azi”.
Regele Ferdinand telegrafia: „Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restriște, ca o mângâiere, să văd – după o sută de ani – pe frații noștri basarabeni revenind la Patria Mamă”. Actul Unirii a fost promulgat de Regele Ferdinand și publicat în Monitorul Oficial din 10 aprilie 1918.
Sfatul Țării avea să declare, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, că Basarabia a renunțat la condițiile de unire specificate în Actul de la 27 martie 1918, fiind încredințată că în România tuturor românilor, regimul democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Țării, după aplicarea votului universal și rezolvând chestiunea agrară, va anula celelalte condiții stipulate în Actul Unirii din 27 martie și declară unirea necondiționată a Basarabiei cu România.
Astfel, se poate observa formele organizatorice, conținutul și substanța mișcării naționale din Basarabia, ceea ce dovedește existența unei conștiințe clare a unității de neam și prefigurează celelalte două acte finale ale Marii Uniri.
Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 și încheierea procesului de făurire a statului național unitar român au marcat ultima etapă pe drumul larg și greu al refacerii unității naționale și de stat a poporului român pe vechea vatră strămoșească a Daciei. Unirea din 1918 a concretizat nu numai momentul final al unui proces istoric, obiectiv, cu rădăcini multimilenare, ce își trage seva din comunitatea de viață economică, politică și culturală, de neam și limbă a poporului român, din întreaga sa dezvoltare anterioară, dar în același timp, a legiferat un act de dreptate istorică, realizat prin lupta atâtor generații de înaintași prin enorme sacrificii materiale și umane.
În fapt, Unirea din 1918 nu a făcut decât să desființeze granițele fictive, artificiale, trase pe harta și pe trupul poporului român de către marile imperii ale timpului, care prin politica lor de presiune, de jafuri și dictat îl determinaseră să trăiască o lungă perioadă în provincii istorice separate, îl obligaseră ca o mare parte a valorilor sale materiale și umane făurite cu trudă și cu sudoare să se verse în visterii străine, poleind palatele și reședințele imperiilor vecine sau să fie distruse în timpul atâtor războaie pe care românii le-au purtat pentru apărarea țării, apărând în același timp civilizația și liniștea atâtor popoare din apusul Europei.

cap de pagina

Unirea Basarabiei cu Țara mamă, România, la 27 martie/9 aprilie 1918! Primul Război Mondial a ridicat în fața poporului român probleme de mare însemnătate pentru soarta națiunii. Tocmai de aceea, lupta pentru unitate națională a intrat în faza finală, angrenând toate forțele sociale și politice, atât din vechea Românie, cât și din provinciile românești subjugate, imprimând războiului purtat de România un profund caracter național. Manifestațiile și demonstrațiile populare în sprijinul înfăptuirii dezideratului unității național-statale, organizate în tot cursul războiului, zecile de mii de voluntari de peste hotare, înrolați în lupta pentru cauza întregirii țării, sunt numai câteva fapte care dădeau glas voinței de unitate statală a întregii națiuni române.

Comandanți ai Armatei I, momente de glorie și onoarea În istoria popoarelor există momente de răscruce, când acestea își încredințează soarta în puterea brațelor ostașilor. Un astfel de moment îl reprezintă anul 1916, an în care România a intrat în război. În luna august a aceluiași an, se naște Armata I, mai exact, pe 18 august, când se înființează Armata I de operații, cu comandamentul dislocat în localul Școlii de Artilerie, Geniu și Marină din garnizoana București, care, ulterior, va fi mutat la Craiova. Acestei armate i s-a hărăzit să aibă parte de onoarea de a lupta pentru împlinirea idealurilor românilor. Sângele ostașilor săi a consfințit botezul focului primit în bătăliile din defileul Jiului, dar și de la Mărășești. Dintotdeauna armata română a fost condusă de comandanți destoinici, care au făcut față cerințelor care, în timp de război, și-au îndeplinit misiunile de luptă încredințate.

Marea Recesiune, în documentele Contrainformațiilor militare
Criza mondială interbelică și-a pus masiv amprenta și asupra vieții economico-sociale a României. În anii 1929-1933, falimentele erau la ordinea zilei, afectând toate ramurile industriei și rețeaua bancară. În sectorul bugetar, s-a recurs la reducerea cheltuielilor publice, concedieri colective, diminuarea salariilor aparatului funcționăresc etc. Bugetul statului s-a închis pe deficit trei ani consecutivi, cu toate că a sporit fiscalitatea și s-au angajat mai multe credite de restabilizare.

 


 


COPYRIGHT:
este autorizată orice reproducere, fără a percepe taxe, cu condiţia indicării cu exactitate a numărului și a datei apariţiei publicaţiei.
OPINIILE ŞI PĂRERILE
exprimate în articolele publicate sub semnătura autorilor au caracter strict personal și nu angajează în vreun fel răspunderea EDITORULUI sau a REDACŢIEI.
Web design ltc Ion Papaleț