Nr. 40 din 31 august 2018
GALERIA FOTO A "CURIERULUI ARMATEI"

Publicaţie bilunară editată de Statul Major al Forţelor Terestre

Lecția de istorie
Armata în Apărarea Unirii Basarabiei cu România

Vasile Șt. TUTULA

ultimele luni ale anului 1917 și în primele luni ale celui următor s-a complicat situația internațională a României în condițiile când se încercau negocieri de pace separată, în care erau interesate Puterile Centrale, Rusia Sovietică și Ucraina Sovietică, acestea se repercutau direct asupra țării prin consecințele lor imediate în domeniul politic și militar. Caracteristica principală în plan militar a situației pe frontul român a constituit-o amplificarea stării anarhice în cadrul Armatei ruse, după 25 octombrie/7 noiembrie 1917. În Moldova acționau Armatele 9, 4 și 6 ruse care vor intra în descompunere după momentele revoluționare petrecute la Moscova și venirea la putere a guvernului condus de V.I. Lenin. Agonia și dezagregarea armatei ruse, s-au petrecut pe fondul propagandei și lozincilor de încetare a războiului și încheierea păcii, indiferent de condițiile pe care dușmanul le va impune, ceea ce au făcut ca disciplina și subordonarea  să decadă vertiginos. Anarhia și dezordinea au cuprins și s-au manifestat în cele mai multe comandamente și mari unități ale armatei ruse.

 A doua lovitură dată disciplinei ierarhice a fost decizia prin care subdirectoratul lui Aleksander Fedorovici Kerenski „autoriza crearea de organe administrative autonome, sub formă de comitete de tot felul. Puterea disciplinară fu luată din mâna șefilor și fu dată tribunalelor de regiment și companii, formate din ofițeri și soldați aleși în număr egal, de către trupă. A fost scăderea disciplinei”. Pe acest fond s-a produs dezertarea în masă, părăsirea și neîndeplinirea ordinelor, manifestarea spiritelor de vendetă, împărțirea cadrelor și soldaților în două tabere opuse, astfel ca spre exemplu: „Armata a IV-a rusă, compusă din trei corpuri de armată cu 9 divizii, ajunsese să aibă un efectiv de numai 80.000 de oameni, cât patru divizii românești”. Astfel, bineînțeles că nimeni nu se mai gândea la exerciții, la manevre, la îmbunătățirea pozițiilor. „În unele regimente se fixase durata zilei de munc㠄militar㔠la șase, cinci sau chiar patru ore. Alte unități refuzaseră să-și părăsească cantonamentele pentru a-și schimba camarazii din linia întâi și, numai după lungi tratative, puteau fi convinși s-o facă”.
Semnarea armistițiului de la Brest Litovsk, la 22 noiembrie/15 decembrie 1917 între Rusia și Puterile Centrale, a amplificat și mai mult această stare de instabilitate. Acest fapt grav - prin ieșirea Rusiei Sovietice (ca, de altfel și a Ucrainei) din război și încheierea rușinoasei păci de la Brest Litovsk cu Puterile Centrale, a dus la disoluția frontului român într-un moment greu pentru țara noastră, armata română fiind pusă într-o situație tactic-operativă și strategică extrem de grea. În cadrul armatei ruse din Moldova se manifestau două grupuri opuse: una care recunoștea noua conducere de la   Petersburg fidelă ideii păcii și hotărâtă să părăsească frontul; o a doua grupare sub comanda generalului Scerbacev, milita pentru continuarea războiului. Între aceste grupări au avut loc numeroase neînțelegeri, dispute și confruntări armate care nu mai puteau fi controlate de către comandantul rus de pe frontul român.
Pentru menținerea ordinii în rândul trupelor sale, generalul rus Scerbacev a solicitat în nenumărate rânduri ajutor din partea Armatei Române. Pentru acest ajutor insistau și reprezentanții Armatei ruse de la Iași. Conștient de implicațiile unui asemenea act în relațiile României cu Rusia sovietică, primul ministru român arăta generalului rus: „Nu pot mobiliza nici un singur soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dumneavoastră trupe, fără a mă vedea amestecat în luptele interne din Rusia și fără a provoca un conflict cu noii conducători”.
Totuși, în condițiile amplificării stării de haos în cadrul armatei ruse, al creșterii pericolului pe care acesta îl prezenta pentru sistemul politic și militar al României în noaptea de 8/21 spre 9/22 decembrie 1917, în ședința Consiliului de Miniștri s-au adoptat măsuri excepționale pentru curățirea teritoriului românesc de trupe străine. Măsura a fost determinată în principal de concentrarea a numeroase trupe bolșevice la Iași și împrejurimi, care urmăreau suprimarea generalului Scerbacev, detronarea regelui Ferdinand și instituirea regimului comunist în România. „Comandantul armatei ruse de pe frontul român, generalul Scerbacev, trăia ascuns la Iași, apărat de garda românească împotriva propriilor lui soldați”.
Întreaga Armată Română a fost pusă sub comanda generalului Prezan, iar teritoriul sub autoritatea Marelui Cartier General. Pentru buna exercitare a autorității militare teritoriul a fost împărțit în opt zone, fiecare sub comanda unor generali sau ofițeri superiori. Conform ordinelor primite, trupele române aflate în zonă erau obligate „să oprească și să cerceteze coloanele ruse ce se dirijează spre Prut; să permită numai deplasările autorizate; să dezarmeze trupele ruse aflate în dezordine. Nu trebuie bruscate unitățile izolate sau soldații ruși care sunt corecți și păstrează o atitudine demnă”. În același ordin se preciza cu fermitate: „Toți însă care trăiesc și se mișcă în această țară, indiferent de naționalitate trebuie să respecte legile noastre și ordinea publică”. ituațiile concrete au impus trupelor române să acționeze uneori în forță. Astfel, pentru interzicerea părăsirii liniei frontului s-a acționat împotriva unităților ruse din Corpurile 7, 16, 23 Armată, Diviziile 13 și 30 Infanterie. Unități ruse au fost interceptate pe căile de deplasare spre Basarabia sau în timp ce comiteau acte contrare legilor statului român, rezultând o serie de  confruntări la Socola, Galați, Pașcani, Spătărești (lângă Fălticeni) și Mihăileni (lângă Dorohoi), soldate cu dezarmarea trupelor ruse și punerea lor în ordine. Nu vom aborda în detaliu aceste lupte, întrucât sunt pe larg tratate în lucrarea istoricului Constantin Kirițescu. Parte din unitățile ruse în urma unor astfel de confruntări au trecut în liniile inamicului. S-au făcut mari eforturi „în primul rând, pe linia frontului, părăsită de ruși care trebuia acum să fie ocupată cu trupe românești”. „Unitățile române au trebuit să fie întinse în lungime și subțiate în adâncime, așa ca să poată ocupa o întindere mai mare pe front. Pe măsură ce rușii părăseau un sector, românii   le-au luat locul, așa încât se ajunse ca tot frontul român să fie ocupat numai de armata română”.Urmare a măsurilor luate, spre sfârșitul lunii ianuarie 1918, întreg teritoriul între Carpații Orientali și Prut se afla sub controlul autorităților militare române, trupele ruse, puține ca număr, rămase în acest spațiu neconstituind nici un pericol.
Acțiunile trupelor române pentru întronarea ordinii în propriul teritoriu au fost catalogate de diplomația de la Petersburg drept „criminale”, fiind urmate de note ultimative având caracterul unei declarații de război, confirmând temerile premierului român în privința poziției Rusiei.Concomitent cu acțiunile de restabilire a ordinii, în cursul lunii decembrie 1917, conform concepției Marelui Cartier General a avut loc: restructurarea dispozitivului strategic din Moldova prin preluarea întregului front de către armata română, înființarea de noi mari unități, elaborarea unor variante de continuare a acțiunilor militare cu forțe proprii.
Pe măsura pătrunderii în Basarabia, trupele ruse împreună cu forțele favorabile lor au creat o stare de teroare și nesiguranță în tânăra Republică Democratică Moldovenească, cu implicațiile directe asupra securității României. Aceasta a determinat ca la 6 februarie 1918 autoritățile locale și centrale din R.D. Moldovenească să solicite sprijin armatei române. Acest ajutor a fost solicitat: „Cererea a fost îndreptată prin intermediul generalului Scerbacev, comandantul armatei ruse de pe frontul român”. Drept urmare, ministrul de război al României a dat ordin detașamentelor de ardeleni din Kiev, care erau gata să vină în țară, „să se oprească la Chișinău spre a se pune la dispoziția Sfatului Țării. Un alt detașament, format din trupe de grăniceri și români ardeleni, în forță de patru batalioane cu efective slabe, fu expediat de la Iași spre Chișinău, spre a întări pe ardeleni și a le aduce armamentul și muniția necesară. În acest timp însă, anarhia luase proporții foarte grave. Trupele ruse dezorganizate retrase de pe frontul român în număr din ce în ce mai mare, se stabileau în Basarabia și se amestecau tot mai mult în afacerile țării”. Edificatoare în acest sens au fost cererile autorităților din Cahul și Leova, în ultima decadă a lunii decembrie 1917. De asemenea, Consiliul Directorilor generali ai R.D. Moldovenești cereau Ministerului de Război al României: „Vă rugăm să binevoiți a dispune trimiterea în Chișinău a unui regiment ardelenesc cu posibilă urgență”. Astfel c㠄la 19 ianuarie sosește cu trenul în gara Chișinău, Batalionul de legionari ardeleni - 850 de oameni plecat din Kiev din ordinul generalului român” - și la cererea expresă a Sfatului Țării al R.D. Moldovenească, care a insistat trimiterea în ajutor a armatei române. Dar, la sosire în gara Chișinău, s-a produs o adevărată încăierare „cu Bateria 60 rusă, Regimentul 4 căzăcesc de cavalerie și companiile de gardă roșie bolșevică, printre care erau rătăciți și câțiva moldoveni”. În această confuzie generală și pe fondul superiorității în forțe a unităților ruse „Detașamentul (român ardelenesc s.n.) e dezorganizat și dezarmat. Soldații sunt arestați, bătuți până la sânge și duși cu uniformele rupte, batjocoriți și scuipați pe străzile orașului. O parte din ei au fost eliberați cu forța de trupele moldovenești, care i-au găzduit în cazărmile lor”. Având în vedere pericolul la care erau expuse obiectivele militare românești dislocate temporar între Prut și Nistru, căile de comunicații favorabile, cât și bunurile populației românești, după îndelungate consultări la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918 guvernul român a hotărât „preluarea de către români a proviziilor de la Socola și supravegherea de către trupele române a căii ferate Ungheni, Chișinău, Bender și a depozitelor române din Basarabia”.Consiliul de Miniștri din 17 ianuarie 1918 a luat hotărârea: „Basarabia trebuie ajutată și salvată pentru asigurarea viitorului, paza intereselor neamului românesc”.
În acest scop au fost destinate patru divizii. Comandamentul Corpului 6 Armată, însărcinat cu conducerea operațiunilor, a primit misiunea „să respingă peste Nistru bandele ruse care ar încerca să treacă în Basarabia, să asigure ordinea și regulata circulație pe căile ferate, să se facă ordine în tot ținutul Basarabiei, punându-se viața și avutul locuitorilor la adăpostul jafurilor și crimelor”. Pentru îndeplinirea misiunii forțelor subordonate, comandamentelor Corpului 6 Armată li se ordonă: „să distrugă toate focarele de agitație existente în Basarabia; să se treacă peste Nistru sub escortă cu trenul sau pe jos, toți soldații ruși dezertori, care rătăcesc prin sate și sunt organizați în bande cu scopul de a jefui și răzvrăti pe locuitori; cei originari din Basarabia vor fi trimiși la vetrele lor”.
Diviziile române urmau să acționeze la est de Prut pe direcții, la intervale mari, astfel: Divizia 11 Infanterie, dispusă între Ungheni și Leova, avea ca obiectiv final orașul Chișinău, iar Divizia 13 Infanterie urma să acționeze ca grupare de legătură. În nord, pe direcția Sculeni, Soroca trebuia să pătrundă Divizia 1 Cavalerie. „Generalul Prezan, șeful Marelui Cartier General român, dă la lumină un manifest prin care explică locuitorilor din Basarabia rostul intervenției armatei române (care s-a făcut la cererea expresă a noilor autorități alese democratic s.n.). Manifestul previne pe locuitori să nu dea crezare dușmanilor care vor să aducă vrajbă între frați spunându-le că românii vin să pună mâna pe pământurile moldovenilor și să le aducă pe cap pe vechii stăpânitori, care să le răpească drepturile naționale și politice, câștigate prin revoluție”.
Între 10/23 ianuarie și 27 februarie/12 martie 1918, trecând succesiv Prutul, desfășurând acțiuni de amploare diferită, soldate cu morți, răniți și dispăruți, Armata Română și-a îndeplinit misiunea. Intrarea armatei române în Chișinău s-a petrecut „la 25 ianuarie (1918 s.n.), în gara Călărași, generalul Ernest Broșteanu ia cel dintâi contact cu autoritățile republicii, în persoana lui Inculeț, președintele Sfatului Țării, pe care-l însoțesc reprezentanții stării de fapt; un delegat al orașului, unul al soldaților și unul al mateloților”. Armata a fost primită cu ovații, satisfacție, bucurie, flori și lacrimi pe obraji de către majoritatea populației românești care a participat a doua zi, seara, 26 ianuarie (orele 19:00) la parada de defilare - ștergându­se astfel o mare nedreptate istorică prin actul de la 1812, prin pacea de la București care a făcut ca „De 106 ani, Basarabia a fost ruptă de la sânul mamei noastre Moldova, și dată pe mâna străinilor care ne-au asuprit și batjocorit cum au vrut, luându-ne orice drept la viața națională și omenească. Noi sub stăpânire rusească n-am avut școală, n-am avut biserică, n-am avut limbă, n-am avut nimic din ceea ce îi trebuie unui popor ca să poată înainta”. În această chemare a Comitetului Național al studenților moldoveni din Basarabia se „respingea orice fel de autonomie și federalizare a Rusiei” și se încheia cu următorul deziderat: „NOI VREM O ROMÂNIE A TUTUROR ROMÂNILOR!”.
Dacă pe direcțiile de la nord trupele noastre nu au întâmpinat rezistențe, pentru ocuparea orașului Bender s-au dus lupte grele generate, atât de posibilitățile de aprovizionare a trupelor ruse de peste Nistru, cât și de unele erori de apreciere a situației din partea unor comandanți români. În sudul Basarabiei, Divizia 13 Infanterie a acționat într-o zonă cu o populație eterogenă din punct de vedere al naționalităților, în general fidelă trupelor ruse bolșevice. Adâncimea mare a spațiului în care s-au desfășurat acțiunile, comunicațiile slab dezvoltate, rezistența opusă de trupele ruse și o parte a populației au impus o durată mai mare pentru restabilirea ordinii. După ocuparea succesivă a localităților Reni, Bolgrad, Vulcănești, Ismail, acționând în lungul brațului Chilia, pentru luarea sub control a Chiliei, Vâlcovului și Cetății Albe, trupele terestre au cooperat cu navele și Detașamentul Marinei militare române. Campania armatei române în Basarabia a durat aproximativ două luni de zile, cea mai mare perioadă de timp fiind destinată deplasării trupelor, asigurării ordinii și liniștii publice în toate orașele, comunele și satele Basarabiei. În confruntările cu forțele ostile, trupele române au înregistrat pierderi: 3 morți și 12 răniți la ofițeri; 122 morți și 309 răniți în rândul trupei. Armata Română a fost primită cu entuziasm de populația românească din Basarabia, care era într-o majoritate covârșitoare, cu oarecare neîncredere de o parte a populației rusofone și ucrainene, neîncredere amplificată de propaganda antiromânească desfășurată de soviete, inclusiv de guvernul instalat de V.I. Lenin, care a recunoscut dreptul la autodeterminare, dar armata română, prin atitudinea sa, a infirmat temerile existente anterior, ea a devenit în perioada interbelică un factor de stabilitate și armonie pe acest pământ curat românesc, moștenit de la geto-daci, locuit de carpi, costoboci și tirageți. Astfel, eliberarea Basarabiei de sub dominația străină era îndeplinită. „Odată cu ea, visul rău al nebuniei trecuse; ordinea și liniștea revenise între Prut și Nistru”. La 8 aprilie, Alexandru Marghiloman, primul ministru al României, a sosit la Chișinău, unde a doua zi a avut loc adunarea Sfatului Țării, care „trebuia să ia hotărârea cea mare”. Adică, Unirea cu Țara Mamă, România. „Ziua de 9 aprilie a fost pentru Basarabia ziua dreptății celei mari”. Marea nelegiuire săvârșită la 25 mai 1812 s-a reparat. „Moldova, frântă în două, s-a reîntregit. Pământul moldovenesc dintre Prut și Nistru, rupt de la sânul țării mume și robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup” - afirmă istoricul Constantin Kirițescu, un martor și bun cunoscător al celor întâmplate atunci. La adunarea Sfatului Țării s-a dat citire Declarației de Unire a „Sfatului Țării Republicii Democratice Moldovenești”, care suna astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democrată Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărească soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România”. Unirea a fost votată cu 86 de voturi, fiind 3 contra și 36 de abțineri. Un Decret regal promulga la 23 aprilie 1918 votul Sfatului Țării prin care Basarabia se unea cu România, iar Ion Inculeț și D. Ciugureanu intrau în Guvernul român de la București ca miniștri fără portofoliu, iar pentru administrarea provincială provizorie a Basarabiei se instituia un Consiliu de nouă directori.
Printr-o comportare corectă, demnă, dar mai ales ca urmare a restabilirii liniștii și ordinii în acest spațiu, autoritățile militare române s-au bucurat în timp scurt de o atitudine favorabilă. Aceasta chiar la nivelul autorităților centrale ale Republicii, unde existau inițial temeri la unii reprezentanți care nu înțelegeau misiunea armatei române. Temerile au fost spulberate de însuși generalul Broșteanu, comandantul Diviziei 11 Infanterie, care, într-un discurs rostit la 15/28 ianuarie, exprimând ideea libertății totale a populației dintre Prut și Nistru, arăta: „Creați-vă viața dumneavoastră cum credeți și nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”.
Restabilirea ordinii, reluarea activităților economice, comerciale, relansarea vieții politice, culturale și a spiritului național în rândul populației au fost factorii favorizanți pentru realizarea actului Unirii din 27 martie/9 aprilie 1918. Neimplicate direct în aceste acțiuni, trupele române au asigurat însă libertatea de manifestare a tuturor celor chemați și hotărâți să lupte pentru realizarea idealurilor naționale ale românilor dintre Prut și Nistru. Au apărat linia Nistrului amenințată în permanență, iar după Unire cu noi forțe, armata română a contribuit la relansarea tuturor sectoarelor de activitate, dar, în mod deosebit, a apărat frontiera de est, amenințată de către cei care din rea voință, gândire și mentalitate imperială nu au recunoscut niciodată acest măreț act.
Privind rolul diferitelor forțe în realizarea unirii cu Basarabia, care trebuia studiat cu toată atenția, trebuie să arătăm că aici și-au înscris faptele și activitatea o serie de personalități ale culturii române, inclusiv presa. Sugestiv în acest sens, Onisifor Ghibu, în memoriile sale, mai puțin cunoscute publicului larg, sublinia: „Cine va cerceta cu atenție documentele revoluției moldovenești din anii 1917/18, va putea constata fără prea multă greutate, că apostolii acesteia n-au fost nici prințul Lvov, nici Miliokov, nici Kerenski, ci doar Petru Maior, Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri, Andrei Bârseanu, Nicolae Bălcescu, V. Stroescu, B.P. Hașdeu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coșbuc, Șt.O. Iosif, Octavian Goga și alții la fel cu aceștia, iar cartea ei de temelie a fost „Cronicele Țării Moldovei” și ale Țării Românești, precum și întreaga istorie, literatură și artă românească până la Mihail Sadoveanu și George Enescu”. La „dezvoltarea sentimentului național în direcția unirii tuturor românilor a adus după sine, una după alta, apariția unui număr de ziare - cu toate condițiile deosebit de grele ale acelor timpuri”. La loc de cinste, în ordine, Onisifor Ghibu, situează: „România”, „România Mare”, „Ardealul”, „Cuvânt Moldovenesc”, „Nistrul”, „Glasul Bucovinei”, „Soldatul moldovean”, „Gazeta Transilvaniei”, unele scrise pe teritoriul Rusiei.

 

 

Note:
Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 2, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
Dr. Marin C. Stănescu, Basarabia și Rada Ucraineană, în „Revista de istorie militar㔠nr. 5(16)/1992.
Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânirea țaristă (1812-1917), Edit. Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1992.
Onisifor Ghibu, Memorii – Studiu inedit, în Revista de Istorie Militară nr. 6 (7)/1992.
*** Armata a 4-a Transilvania la 80 de ani, vol.I, Edit. Dacia, Cluj-Napoca,1996.
Cf. Istoria României în date, coord. Acad. Dinu C. Giurescu, Edit. Enciclopedică, București, 2003.

 

cap de pagina

Unirea Basarabiei cu Țara mamă, România, la 27 martie/9 aprilie 1918! Primul Război Mondial a ridicat în fața poporului român probleme de mare însemnătate pentru soarta națiunii. Tocmai de aceea, lupta pentru unitate națională a intrat în faza finală, angrenând toate forțele sociale și politice, atât din vechea Românie, cât și din provinciile românești subjugate, imprimând războiului purtat de România un profund caracter național. Manifestațiile și demonstrațiile populare în sprijinul înfăptuirii dezideratului unității național-statale, organizate în tot cursul războiului, zecile de mii de voluntari de peste hotare, înrolați în lupta pentru cauza întregirii țării, sunt numai câteva fapte care dădeau glas voinței de unitate statală a întregii națiuni române.

Acțiunile militare desfășurate de trupele româneîn spațiul dintre Prut și Nistru în apărarea Unirii În acest studiu, vom prezenta pe scurt acțiunile militare desfășurate pentru apărarea Unirii Basarabiei cu România. Trupele române au intrat în acest teritoriu dintotdeauna românesc la cererea reprezentanților Sfatului Țării aleși în mod democratic, reprezentând toate naționalitățile, compoziția demografică a populației care într-o majoritate dominantă era românească.

 

 

 


 


COPYRIGHT:
este autorizată orice reproducere, fără a percepe taxe, cu condiţia indicării cu exactitate a numărului și a datei apariţiei publicaţiei.
OPINIILE ŞI PĂRERILE
exprimate în articolele publicate sub semnătura autorilor au caracter strict personal și nu angajează în vreun fel răspunderea EDITORULUI sau a REDACŢIEI.
Web design ltc Ion Papaleț