Nr. 33 din 6 iunie 2014
GALERIA FOTO A "CURIERULUI ARMATEI"

Publicaţie bilunară editată de comandamentul Diviziei 1 Infanterie "Dacica"

Lecția de istorie
Comandanți ai Armatei I, momente de glorie și onoare

Plutonier Radu SĂCĂREA

istoria popoarelor există momente de răscruce, când acestea își încredințează soarta în puterea brațelor ostașilor. Un astfel de moment îl reprezintă anul 1916, an în care România a intrat în război. În luna august a aceluiași an, se naște Armata I, mai exact, pe 18 august, când se înființează Armata I de operații, cu comandamentul dislocat în localul Școlii de Artilerie, Geniu și Marină din garnizoana București, care, ulterior, va fi mutat la Craiova. Acestei armate i s-a hărăzit să aibă parte de onoarea de a lupta pentru împlinirea idealurilor românilor. Sângele ostașilor săi a consfințit botezul focului primit în bătăliile din defileul Jiului, dar și de la Mărășești. Dintotdeauna armata română a fost condusă de comandanți destoinici, care au făcut față cerințelor care, în timp de război, și-au îndeplinit misiunile de luptă încredințate. Datoria noastră este să cinstim memoria eroilor Armatei I care, animați de înalte idealuri patriotice, au fost în permanență gata să zdrobească pe cine a îndrăznit să ne calce scumpul nostru pământ, în care se odihnesc atâția martiri și eroi ai neamului nostru.

Un erou al neamului românesc este generalul de origine gorjeană Ioan Culcer, care a condus armata română în timpul Primului Război Mondial și care a fost chiar ministru în primul guvern Averescu (ianuarie-martie 1918).
Ioan Culcer s-a născut la 29 iulie 1853 la Târgu-Jiu, fiind al patrulea fiu al doctorului Dimitrie Culcer și al Anicăi Otetelișanu. A ales cariera militară încă de tânăr, ca absolvent al Școlii Militare și locotenent în Războiul de Independență. După războiul din 1877-1878 își va continua studiile la Școala Politehnică din Paris și Școala de Aplicație de la Fontainbleau. A promovat fiecare grad militar și funcție până la cea de inspector general al Armatei Române. În timpul Primului Război Mondial, el va fi numit la comanda Armatei I. Încă din 1914, fusese unul dintre cei care militaseră pentru neutralitate, deoarece cunoștea situația dezastruoasă a armatei, slab echipată și înarmată, dar cu toate acestea, stătuse totdeauna departe de patimile politice. Până și participarea noastră la război fusese văzută diferit de generalul gorjean, el militând pentru o ofensivă în sud și o joncțiune cu grecii și englezii, cu o apărare pe Carpați, până la marele moment. Concepția sa militară nu a fost însușită, dar s-a văzut că nu greșise când anticipase că România nu putea lupta pe două fronturi, cu doar 600.000 de soldați. După război, a fost senator într-o legislatură și președinte al Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă. A murit în septembrie 1928.

O altă figură proeminentă a istoriei noastre militare este Ion Dragalina, care s-a născut la 16 decembrie 1860, în orașul Caransebeș, fiind descendentul unei vechi familii de grăniceri din Banat. Clasele primare și cele militare le face la Caransebeș, iar pregătirea militară și-o desăvârșește la Timișoara și Viena (Academia de Război).
În anul 1887, vine în România, unde i s-au recunoscut gradele și pregătirea militară. În perioada 1908-1911, locotenet-colonelul Ion Dragalina a fost comandant al Școlii de Ofițeri din București. În anul 1916, înainte ca România să intre în Primul Război Mondial de partea aliaților, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei 1, aflată la Drobeta Turnu Severin. Divizia sa a luptat cu curaj în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna. În perioada 11-12 octombrie 1916, a îndeplinit funcția de comandant al Armatei I.
În luptele pentru cucerirea Orșovei și a Culoarului Timiș – Cerna, soldații din subordine s-au acoperit de glorie. Nici nu apucase bine să fie numit în fruntea Armatei, după ce generalului Ioan Culcer îi fusese retrasă comanda ca urmare a cererii sale, adresată Marelui Cartier General, de a se retrage din Oltenia și de a ocupa poziții defensive pe aliniamentul râului Olt, că generalul Ion Dragalina a și plătit cu viața încercarea lui temerară de a vedea, la fața locului, care este situația în care se află, în defileul Jiului, trupele a căror comandă o luase. În momentul în care i s-a încredințat comanda Armatei I, situația acesteia era critică. Forțele inamice amenințau să străpungă frontul românesc de pe Valea Jiului, ceea ce ar fi deschis adversarului posibilitatea invadării Olteniei și continuarea acțiunilor spre est.

Constantin PREZAN s-a născut la 27 ianuarie 1861, în Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, astăzi județul Dâmbovița. S-a căsătorit la 4 decembrie 1888 cu Clementina Bantaș, de care va divorța în 1892. Din această căsnicie a rezultat o fetiță, Constanța, pe care Prezan o recunoaște în 1892, la doi ani de la nașterea ei. Pe 8 noiembrie 1892, Constantin Prezan s-a căsătorit cu Elena Olga Eliad, cu 16 ani mai tânără, originară din Filipești-Târg, județul Prahova. Pentru că nu au putut avea copii, familia Prezan o înfiază pe Olga Antoaneta Eliad. Promovat în Statul Major Regal, Constantin Prezan devine adjutantul principelui Ferdinand, iar Olga, soția sa, doamnă de onoare a principesei Maria.
În anul 1896, soții Prezan cumpără moșia și conacul Schinetea, comuna Dumești, județul Roman (cca. 1.100 hectare), astăzi județul Vaslui, unde vor fi înmormântați amândoi. După război, Constantin Prezan se retrage pe moșia sa de la Schinetea, dar lumea românească nu-l uită. Devine membru de onoare al Academiei Române, iar o lege, votată de Adunarea Deputaților, îi conferă dreptul de a purta toată viața uniforma militară și de a se bucura de onorurile și avantajele materiale, dar și de gradul avut în timpul războiului.
La 25 octombrie 1930, regele Carol al II-lea îi conferă gradul de mareșal al Armatei României și devine Sfetnic al Coroanei. În calitate de fost șef al Armatei, Prezan a fost senator în mai multe legislaturi. Deși a fost intens curtat pentru a intra în politică, Prezan a refuzat atât ofertele liberale pentru postul de ministru de război, cât și pe cele ale regelui Carol al II-lea pentru funcția de prim ministru.
Cariera militara a început-o prin a urma Școala fiilor de militari din Iași, Școala de Ofițeri din București (1878-1880), Școala specială de artilerie și geniu, arma geniu (1881-1883), Școala de aplicații de artilerie și geniu de la Fontainebleau, Paris (1883-1886), unde obține și brevetul de ofițer de stat major.
La comanda Grupului de armate „Prezan”, în „Bătălia Bucureștilor”
La 11/24 noiembrie 1916, Prezan a fost numit comandant al Grupului de armate „Prezan” format din Armata I, Grupul Apărării Dunării, Divizia 21, Divizia 9/19, Divizia 2/5 Infanterie și alte unități și formațiuni, grup care va primi misiunea apărării Capitalei. Ofensiva Grupului de armate „Prezan”, începută la 17 noiembrie, se va încheia după cinci zile cu un eșec, iar la 23 noiembrie/6 decembrie Bucureștiul va fi ocupat de trupele Puterilor Centrale. Apoi, trupele Grupului de armate „Prezan” vor duce bătălii de întârziere în retragerea spre Moldova, grupul fiind practic desființat după luptele pierdute de pe aliniamentul râurilor Cricov, Prahova și Ialomița (24 noiembrie/7 decembrie).

Recunoașteri militare
Deși, după pensionare, generalul Prezan s-a retras la moșia sa de la Schinetea, țara, colegii și foștii subordonați nu-l vor uita. În 1921, prin aprobarea de către parlament a Legii relative la introducerea unor modificări privitoare la pensiile celor care au luptat în Războiul pentru Întregirea Neamului, pensia generalului va crește de la 650 lei la 3.090 lei. Un an mai târziu, la propunerea generalului Mărdărescu, ministru de război, generalul Prezan a fost numit cap al Regimentului 7 „Racova” nr. 25, al cărui comandant fusese în perioada 1901-1904. La 7 iunie 1923, generalul Prezan va fi primit în Academia Română ca membru de onoare. La 13 martie 1924, regele Ferdinand a promulgat legea adoptată de parlament, prin care se autoriza ca generalul Prezan să poarte toată viața uniforma militară și să se bucure de onoruri militare.
Cea mai mare recunoaștere a meritelor sale avea să vină la 25 octombrie 1930, când regale Carol al II-lea avea să-i confere înalta demnitate de mareșal al României. În anul 1936, la împlinirea vârstei de 75 de ani, armata, în frunte cu șeful Marelui Stat Major, generalul Nicolae Samsonovici, a organizat o ceremonie specială, la care a fost prezent și primul ministru Gheorghe Tătărăscu, personalitatea mareșalului fiind elogiată de generalul artilerist Alexandru Lupescu, cel care i-a fost subșef al Marelui Cartier General. La 30 martie 1938, după instituționalizarea Consiliului de Coroană, regele Carol al II-lea l-a numit pe mareșalul Prezan consilier regal.
Deși uitat în vremea regimului comunist, după 1990, mareșalului Prezan i-au fost ridicate mai multe busturi: la Alba Iulia, pe Aleea Mareșalilor din fața Brigăzii 15 Infanterie din Iași, în fața comandamentului Diviziei 4 „Gemina” din Cluj-Napoca (care, o perioadă, a purtat numele mareșalului). De asemenea, în București, există Bulevardul Mareșal Prezan, iar, în alte orașe, sunt străzi care poartă numele său.

La moartea mareșalului
La două luni după moartea soției sale, survenită la 18 iunie 1943, mareșalul Prezan a decedat la Schinetea pe 27 august 1943.
La ceremonia funerară din 30 august, au participat Regele Mihai I, mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului, generalul Constantin Pantazi, ministrul de război, generali și ofițeri, personalități politice și culturale, mii de localnici. Onorurile militare au fost date de Regimentele nr. 25 „Mareșal Constantin Prezan” și 7 Infanterie.
Presa vremii a omagiat personalitatea marelui dispărut: „... ofițer de rară eleganță morală, un aristrocrat în gestul stăpânit, în liniștea cu care întâmpina adversitățile... Nu-și voia prestigiul militar transformat în momeală electorală, nu-și vedea rostul în combinațiile de partid. A vroit să rămână, până la sfârșitul vieții, militar, generalul unității naționale și nimic mai mult.” (Pamfil Șeicaru - Curentul);
„... era un titan al echilibrului și liniștii olimpiene.” (Revista Intendenței și Administrației Armatei).

Eremia Teofil Grigorescu a fost un general de artilerie al Armatei Române, ministru de Război între 24 octombrie 1918 - 29 noiembrie 1918, erou național. S-a născut la Târgu Bujor, la 28 noiembrie 1863. A fost căsătorit de două ori. A divorțat de prima soție în anul 1918 și s-a căsătorit cu Elena Negroponte, cu care a avut o relație în timp ce era pe front și în al cărei conac generalul își va instala cartierul general în anul 1917. Fiul său cu Elena Negroponte, Ulyse, s-a născut la Bârlad, județul Vaslui, la 20 noiembrie 1917, în timp ce Eremia Grigorescu era încă însurat cu prima soție. După ce va divorța de aceasta, își va recunoaște oficial fiul.
Urmează școala primară (1870 - 1874) și gimnaziul „Vasile Alecsandri” din Galați (1874 - 1878). Obține diploma de bacalaureat în 1881, la Liceul Național din Iați. După absolvirea ciclului inferior, se înscrie la cursurile Facultății de Știință și Medicină din același oraș. Frecventează doar primul an, după care, în 1882, pleacă la București și se dedică carierei militare. Este admis în urma unui examen la Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie. După absolvirea acesteia în 1884, mai urmează încă doi ani la Școala de artilerie și geniu. Pentru că a obținut rezultate excepționale a fost atașat comitetului de artilerie Saint Thomas d’Acquin din Paris, urmând cursurile de matematică la Sorbona (1887 - 1889). După ce s-a întors în țară a publicat lucrarea „Calculul probabilităților aplicat la gurile de foc” și a început să predea cursuri de algebră superioară și de artilerie la școlile militare din țară. În 1895 a înființat Pulberăria de la Dudești, pe care a condus-o mulți ani.
A avansat rapid în ierarhia militară, până la gradul de general de brigadă (28 noiembrie 1915), apoi, în timpul Marelui Război, este avansat la gradul de general de divizie (1 aprilie 1917), și general de armată (24 ianuarie 1918). În timp ce era director al Pulberăriei Armatei, a refuzat în mod repetat să recepționeze o comandă de fulmicoton (un tip de exploziv), achiziționat de la firma vieneză Blumau, pentru că acesta nu corespundea caietului de sarcini. Din acest motiv a fost schimbat, din ordinul ministrului de război, Dimitrie Sturdza, din funcția de director al Pulberăriei.
Pe aici nu se trece!
Intrarea României în Primul Război Mondial, în 1916, îl găsește pe post de comandant al Diviziei 15 infanterie. Obține victoriile de la Mulciova și Arabagi în Dobrogea. De aici este trimis de urgență cu divizia sa la Oituz. Va câstiga trei bătălii decisive, reușind să stabilizeze frontul. Până în iulie 1917 rămâne cu Divizia sa pe poziții, apoi este trimis la Nămoloasa, în calitate de comandant al Corpului VI Armată. De aici, este trimis la Mărășești la comanda Armatei I română și a celei de-a IV-a rusă. În condiții vitrege, reușește să câștige bătălii extrem de grele împotriva germanilor conduși de feldmareșalul Mackensen supranumit „spărgătorul de fronturi”. În final a fost pentru prima dată învins la Mărășești de armata germană mult superioară. Eremia Grigorescu este autorul lozincii „Pe aici nu se trece!” de la Oituz și a lozincii „Nici pe aici nu se trece!”, de la Mărășești. Este considerat eroul de la Mărășești și Oituz. În momentul reintrării României în război, Grigorescu a ocupat funcția de ministru de Război (24 octombrie 1918 - 29 noiembrie 1918) în guvernul Coandă. După Marea Unire, a îndeplinit funcția de inspector general de armată până la moartea sa, survenită la 21 iulie 1919, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântat inițial în cimitirul ostașilor de la Mărășești, osemintele fiindu-i mutate ulterior la Mausoleul de la Mărășești, în sarcofagul din partea centrală a acestuia.
Puțini știu însă faptul că artizanul bătăliilor de atunci s-a bucurat de cea mai înaltă apreciere a Împăratului Japoniei. Acesta i-a trimis o solie din partea nebiruiților fii ai Soarelui, rugându-l să primească în dar sabia imperială a Japoniei, cu emoționanta dedicație: „Voi sunteți aceia care scrieți istoria țării”. După Pacea de la Buftea, zilele fierbinți ale verii lui 1917 îl găseau pe generalul Grigorescu în fruntea Ministerului de Război, iar un grup de foști profesori ai generalului care a studiat la Universitatea din Iași au constituit un grup de inițiativă pentru a confecționa o sabie de onoare care să-l recompenseze pe „eroul de azi și studentul de ieri”, în ideea reluării luptei pentru reîntregirea națională. Printre inițiatorii acțiunii s-au numărat: A. D. Xenopol, Petru Poni, Constantin Climescu, Xenofon Gheorghiu, dr. E. Riegler și Constantin Thiron, iar la 11 noiembrie 1918 Aula Universității din Iași a devenit neîncăpătoare. La ceremonia înmânării sabiei au participat membri ai guvernului și corpului diplomatic, personalități militare și culturale, profesori și studenți. Atunci, profesorul Petru Poni – președintele Academiei Române și ministru al Instrucției a înmânat sabia – o capodoperă de artă, de care era prins dragonul cu panglica Ordinului „Mihai Viteazul”.
Mulțumind, generalul Grigorescu a spus că a gravat pe sabie o inscripție pentru eternitate „Nu am făcut decât să execut un ordin pe care l-am simțit că este al țării întregi”. Un răspuns simplu ce demonstrează modestia marelui general.

Nicolae Macici s-a născut pe 7 noiembrie 1886 în Craiova. A urmat cariera armelor, fiind admis în Școala de Ofițeri de Infanterie în 1905 și a absolvit-o în anul 1907, cu gradul de sublocotenent. În 1910, a devenit locotenent. Între 1913 – 1915, a urmat cursurile Școlii Superioare de Război, fiind apoi promovat la gradul de căpitan.
S-a distins în timpul Primului Război Mondial comandând o companie de mitraliere din Regimentul 41 Infanterie, în luptele din pasul Merișor și de la Vulcan, în luna septembrie 1916. Pentru aceste fapte de arme a primit Ordinul „Mihai Viteazu” clasa a III-a. În anul 1917, a fost din nou promovat, iar, în 1920, era deja locotenent-colonel, apoi colonel în 1927. A devenit general de brigadă în anul 1935 și general de divizie în 1939. În iunie 1941, generalul de divizie Nicolae Macici era la comanda Corpului 2 Armata (Diviziile 9 și 10 Infanterie), care era dispus în nordul Dobrogei la începutul Operațiunii Barbarossa. Acesta se bucura de o anumită independență de comandă, nefiind subordonat unei armate.
A luat parte, inițial, la ciocnirile cu forțele sovietice care încercau să se înfiltreze în Delta Dunării, respingându-le. După declașarea ofensivei Grupului de Armate „Antonescu” și dislocarea apărării sovietice din sudul Basarabiei, a forțat Dunărea și a luat parte la operațiunea de urmărire spre Nistru. După cucerirea Odesei, Corpul 2 a preluat garnizoana orașului. În urma exploziei clădirii comandamentului român, mareșalul Antonescu a ordonat represalii, generalul Macici raportând pe 25 octombrie execuția a 13.000 de evrei și comuniști, 400 dintre ei fiind spânzurați pe străzi sau în piețe.
După acest episod sângeros, în noiembrie 1941, a fost numit comandant al singurei armate române care rămăsese acasă: Armata I. A fost promovat la gradul de general de corp de armată în ianuarie 1942. Timp de peste doi ani și jumătate situația a fost liniștită pentru Armata I. În această perioadă, a ajutat comunitățile evreiești din Orăștie, Sibiu și alte orașe din zona trupelor sale, așa cum făcuse în Dobrogea în iarna anului 1940/1941. Aceste lucruri au ieșit la iveală în timpul procesului său, când i s-au adus acuzații de antisemitism.
După 23 august 1944, generalul Macici se afla într-o situație foarte dificilă. Trupele sale, în principal de linia a doua, s-au găsit deodată în linia întâi pe frontul contra Axei în Crișana și Banat. Deși supusă unor atacuri hotărâte, Armata I a reușit să mențină trecătorile Carpaților până la sosirea întăririlor române și sovietice. Pe 22 septembrie 1944, a trecut la ofensivă ocupând succesiv Beiușul, Salonta și Oradea. Armata I a forțat apoi Tisa, înlocuind trupele sovietice în capetele de pod de la Mindszent, Csongrad și Szolnok, având de înfruntat contraatacurile germane și ungare. În luptele de lângă Szolnok, s-a pierdut Divizia 4 Infanterie aproape în întregime, din cauza lipsei armamentului. Generalul Macici a trebuit să evacueze restul capetelor de pod.
Într-o lună de operațiuni, Armata I pierduse 8.720 de soldați. În continuare, Corpul 7 a fost angajat în Operațiunea Budapesta, în subordinea Armatei 7 Gardă, în timp ce Corpul 4 a luptat în zona Miskolc și în Munții Bükk, în subordinea Armatei 27 sovietice. Practic, generalul Macici rămăsese fără armată. Corpul 4 a revenit sub autoritatea sa în decembrie 1944, iar Corpul 7 în ianuarie 1945. A declanșat apoi ofensiva în Slovacia, în Munții Javorina, dar care nu a apucat să o ducă la sfârșit, pentru că, pe 12 februarie 1945, a fost demis și apoi arestat. Inițial, Comisia Aliată de Control (aflată sub control sovietic) ceruse arestarea lui încă de pe 20 octombrie 1944, dar la intervenția generalului Mihail Racoviță, Ministrul de Război, cererea a fost retrasă.
Între 14 si 22 mai, a avut loc procesul său și a altor 37 de persoane acuzate de crime de război. Imediat după reorganizarea din aprilie 1945, Tribunalul criminalilor de război și-a început activitatea. „Acuzatorii publici” lucraseră la strângerea materialelor încă din ianuarie 1945. Primul lot de „criminali de război” a fost adus în instanță la 14 mai. În capul listei se afla generalul Nicolae Macici, urmat de ofițeri care deținuseră funcții în Transnistria și Basarabia. Macici era acuzat că pregătise și executase represiunea populației din Odessa, după aruncarea în aer a Comandamentului român din localitate, la 22 octombrie 1941. Acuzarea a adus numeroase mărturii scrise ale populației care a asistat la represiune, susținând că, prin masacrarea cu cruzime a populației civile, Macici încălcase toate legile războiului.
În apărarea sa, generalul Macici a susținut că nu făcuse altceva decât să execute ordinele venite de la Antonescu. S-a apărat susținând că, dacă ar fi refuzat, conform legilor militare, era pasibil de legea marțială. Tribunalul Poporului a emis repede sentința în „lotul Macici”. La 22 mai, împreună cu alți 28 de ofițeri, Nicolae Macici a primit pedeapsa capitală. Ei au făcut recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, însă acesta a fost respins la 28 mai. Sentința nu s-a executat, deoarece, la 1 iunie, regele Mihai I, la propunere guvernului, le-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață. Pedeapsa a fost transformată apoi în închisoare pe viață. A fost închis la Jilava, Dumbrăveni și Aiud, unde a și decedat pe 15 iunie 1950.

 

cap de pagina

Unirea Basarabiei cu Țara mamă, România, la 27 martie/9 aprilie 1918! Primul Război Mondial a ridicat în fața poporului român probleme de mare însemnătate pentru soarta națiunii. Tocmai de aceea, lupta pentru unitate națională a intrat în faza finală, angrenând toate forțele sociale și politice, atât din vechea Românie, cât și din provinciile românești subjugate, imprimând războiului purtat de România un profund caracter național. Manifestațiile și demonstrațiile populare în sprijinul înfăptuirii dezideratului unității național-statale, organizate în tot cursul războiului, zecile de mii de voluntari de peste hotare, înrolați în lupta pentru cauza întregirii țării, sunt numai câteva fapte care dădeau glas voinței de unitate statală a întregii națiuni române.

Comandanți ai Armatei I, momente de glorie și onoarea În istoria popoarelor există momente de răscruce, când acestea își încredințează soarta în puterea brațelor ostașilor. Un astfel de moment îl reprezintă anul 1916, an în care România a intrat în război. În luna august a aceluiași an, se naște Armata I, mai exact, pe 18 august, când se înființează Armata I de operații, cu comandamentul dislocat în localul Școlii de Artilerie, Geniu și Marină din garnizoana București, care, ulterior, va fi mutat la Craiova. Acestei armate i s-a hărăzit să aibă parte de onoarea de a lupta pentru împlinirea idealurilor românilor. Sângele ostașilor săi a consfințit botezul focului primit în bătăliile din defileul Jiului, dar și de la Mărășești. Dintotdeauna armata română a fost condusă de comandanți destoinici, care au făcut față cerințelor care, în timp de război, și-au îndeplinit misiunile de luptă încredințate.

Marea Recesiune, în documentele Contrainformațiilor militare
Criza mondială interbelică și-a pus masiv amprenta și asupra vieții economico-sociale a României. În anii 1929-1933, falimentele erau la ordinea zilei, afectând toate ramurile industriei și rețeaua bancară. În sectorul bugetar, s-a recurs la reducerea cheltuielilor publice, concedieri colective, diminuarea salariilor aparatului funcționăresc etc. Bugetul statului s-a închis pe deficit trei ani consecutivi, cu toate că a sporit fiscalitatea și s-au angajat mai multe credite de restabilizare.

 

 

 


 


COPYRIGHT:
este autorizată orice reproducere, fără a percepe taxe, cu condiţia indicării cu exactitate a numărului și a datei apariţiei publicaţiei.
OPINIILE ŞI PĂRERILE
exprimate în articolele publicate sub semnătura autorilor au caracter strict personal și nu angajează în vreun fel răspunderea EDITORULUI sau a REDACŢIEI.
Web design ltc Ion Papaleț